Am purtat multă vreme în mine o greutate tăcută — un sentiment constant că sunt o povară pentru ceilalți, că prezența mea încarcă aerul din jur și că lumea ar fi mai ușoară fără mine. În acele zile și nopți mi se părea că trăiesc într-un hău adânc, fără margini clare, în care lumina ajunge rareori și fiecare pas se simte ca o luptă. Depresia m-a învățat că speranța poate fi fragilă și îmi șoptea continuu că nu merit îngrijire sau tandrețe. M-am simțit mică, ruptă, deconectată de la bucurie.

Totuși, în același timp, pe o cale pe care nu am putut întotdeauna să o văd cu ochii, Dumnezeu a lucrat. Nu a fost un moment spectaculos în care totul a dispărut; mai degrabă au fost lucruri mărunte, aparent neînsemnate, care au început să se așeze ca niște pietre pe care puteam să le ating din nou. O vorbă caldă la momentul potrivit, o îmbrățișare care nu m-a judecat, o rugăciune spusă în șoaptă când nu mai credeam în cuvinte — toate au fost semne că nu eram părăsită. Dumnezeu a avut grijă de toate: de inimă, de minte, de pași. A avut grijă în feluri subtile și tandre, prin oameni și împrejurări care mi-au făcut loc să respir.

Am învățat că grija divină nu înseamnă absența durerii, ci prezența unei mâini care mă strânge când eu nu pot să mă țin singură. Când mă găseam căzând, cineva întindea o mână; când îmi era frică de întuneric, o lumină mică apărea și-mi arăta că există cale. Acea grijă s-a arătat în răbdarea celor care m-au ascultat fără grabă, în profesionistul care m-a însoțit pas cu pas și în momentele de liniște în care am simțit o pace neașteptată. Dumnezeu a avut grijă de toate — de fragilitatea mea, de confuzia mea, de dorința de a renunța.

Astăzi nu pot spune că sunt vindecată definitiv; nu a fost și nu cred că va fi vreodata o linie dreaptă. Dar pot spune că nu mai sunt definită doar de suferință. Sunt femeia care a cunoscut adâncul și, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învățat să se ridice — uneori mic, uneori tremurând, dar mereu împinsă înainte de o dragoste care nu se dă înapoi. Privesc acum cu recunoștință la oamenii care au fost instrumente ale îngrijirii divine și la clipele în care, în mijlocul hăului, am simțit prezența Celui care m-a ținut.

Împărtășesc această mărturie cu speranța că oricine trece prin întuneric să știe că nu e singură și că ajutorul poate veni în forme neașteptate.